Manual de alpinism & escalada sportiva - Introducere

ATENŢIE!

---

Alpinismul, escalada sportivă şi în general sporturile practicate la mare înălţime sunt activităţi periculoase.
       Neglijenţa, lipsa de antrenament şi necunoaşterea unor aspecte teoretice, pot conduce la accidente foarte grave şi chiar la moarte.
Manualul de faţă nu reprezintă o informare 100% asupra tuturor aspectelor legate de alpinism & escalada sportivă. Această lucrare conţine doar informaţiile absolut necesare ce trebuie cunoscute de un eventual practicant al uneia din cele două activităţi montane. În nici un caz nu va reuşi să înlocuiască un antrenament eficient sau un profesor experimentat.

---

       Dedic această lucrare tuturor căţărătorilor începători care nu au avut acces la o bază largă de documentaţie actualizată conform standardelor actuale sau care nu au beneficiat de ajutorul unui îndrumător competent.
       Le mulţumesc pe această cale prietenilor cu care m-am legat în coardă şi cu care am trait cele mai frumoase şi de neuitat clipe din viaţa mea.
       Părinţilor mei le exprim recunostinţa pentru ajutorul şi înţelegerea oferită faţă de pasiunea vieţii mele.

       Îi mulţumesc lui Radu Mititean (şeful echipei Salvamont Cluj) pentru preţioasele indicaţii oferite, fără de care realizarea acestui manual ar fi rămas doar un proiect şi firmei de echipament Petzl (pentru schiţele grafice folosite pe parcursul lucrării).

       În memoria lui Mihai "Galliani" Cioroianu, care a "regrupat" pentru ultima oară pe 11 iulie 1999 în cursul urcuşului spre vârful K2.

       Bibliografia acestui manual conţine aspecte din următoarele lucrări:

Walter Kargel - "Alpinism - Tehnica sportului de munte"
Ionel Coman - "Două secole de alpinism"
Petzl 1998 Catalogue - "Technical Manual"
Rivory Joanny 1999 Catalogue - "Tehnical Instructions"
Edelrid Outdoor 1999 Catalogue - "Technical Instructions"
AustriAlpin Catalogue - "Technical Manual"
Colecţia integrală a revistei "Munţii Carpaţi"
Numere ale revistei franceze de profil "Vertical"
E-mail-uri ale listei de discuţii Alpine.t

Acest manual nu reprezintă o încălcare a drepturilor de autor întrucât este realizat în spirit pur informaţional şi nu reprezintă un mod de a obţine avantaje financiare.

CAPITOLUL 1
GENERALITĂŢI

“Căţărarea este înainte de toate o concepţie a relaţiilor dintre spirit şi munte”
Pierre Bosus, fost preşedinte UIAA

       Relaţia om-munte a cunoscut de-a lungul timpului o evoluţie continuă. Această evoluţie ascendentă s-ar putea reprezenta grafic printr-o curbă ascendentă care plecând de la zero (momentul apariţiei omului) urcă lin până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, pentru a se avânta brusc, ajungând în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasă din zilele noastre.
       Printre domeniile cu evoluţie vertiginoasă şi destul de recentă se află şi alpinismul. Data “naşterii” sale este 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc fiind însoţit de medicul Jacques Balmat. Ca şi celelalte activităţi umane, alpinismul a evoluat rapid, de la simpla năzuinţă de a urca o culme la diversele forme de practicare din zilele noastre, cuprinzând o gamă variată de aspecte. Treptat-treptat, au apărut câteva ramuri ale alpinismului clasic care au păstrat o parte din regulile sale şi au introdus altele. Cel mai bun exemplu ar fi escalada sportivă care reprezintă „arta de a căţăra natural”, fără a folosi mijloacele artificiale decât pentru asigurare, nu şi pentru înaintare.

În practicarea alpinismului şi a escaladei sportive se întâlnesc enorm de multe riscuri care pot fi reduse la minimum folosind un echipament de bună calitate şi o tehnică de căţărare corespunzătoare. O persoană care practică aceste activităţi montane trebuie să fie sănătoasă fizic şi mai ales psihic. Prudenţa şi îndrăzneala trebuie să fie într-un bun echilibru, îmbinate cu prezenţa de spirit, hotărârea şi capacitatea de analiză în situaţii critice. Este recomandabil un control medical amănunţit efectuat cel puţin o dată pe an.        Foarte importantă este cunoaşterea propriilor noastre limite şi a posibilităţilor fizice. Traseul se va alege întotdeauna în funcţie de capacitatea echipei. Este indicat să se păstreze întotdeauna o rezervă de timp pentru cazuri neprevăzute ca: înrăutăţirea vremii, depitonare a traseului sau accident.        Echipa de doi este cea mai uzuală, rapidă şi sigură. Escalada se efectuează alternativ, fiecare partener parcurgând câte o lungime de coardă. De asemenea, fiecare va fi cap de coardă pe rând cu condiţia ca valoarea partenerilor să fie egală. În caz contrar, cel mai experimentat sau în formă conduce echipa şi poartă toată răspunderea. Intrarea în traseu se va face numai cu condiţia ca ambii parteneri să fie echipaţi corespunzător.        Căţărarea se practică pe versanţi stâncoşi abrupţi (denumiţi “pereţi”) caracterizaţi printr-un unghi de înclinaţie de peste 45 grade. Microrelieful este complex, fiind alcătuit din diferite forme de relief care pot fi de două tipuri: verticale: creste ascuţite, muchii, turnuri, colţi, fisuri, hornuri, diedre. orizontale: brâne, surplombe, tavane.        Suprafaţa peretelui este golaşă, vegetaţia neputând prinde decât în crăpături şi pe formele de relief orizontale. Stratificaţia rocii poate fi orizontală, înclinată, sau verticală. Straturile pot fi înclinate către perete ca o scară sau către vale ca ţiglele unui acoperiş. Roca din care este alcătuit peretele poate fi: cristalină: masivul Făgăraş, masivul Retezat, munţii Rodnei. calcaroasă: munţii Piatra Craiului, Cheile Bicazului, masivul Rarău. conglomerat: masivul Bucegi, masivul Ceahlău, munţii Ciucaş.

- alpinism - - escaladă sportivă -

Roca poate fi sănătoasă, compactă şi solidă (ideală pentru căţărare) sau putredă şi dezagregată sub acţiunea intemperiilor (foarte periculoasă deoarece se rupe uşor sub sarcină).

CAPITOLUL 2
ECHIPAMENTUL MINIMAL

1.Coarda reprezintă cel mai important material tehnic, de calitatea şi folosirea ei corectă depinzând securitatea şi viaţa membrilor echipei. La achiziţionarea unei corzi, unul din principalele criterii este eticheta UIAA care atestă faptul că produsul respectiv respectă normele de calitate şi securitate impuse de Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism.
Conform normelor UIAA se face deosebirea între o coardă simplă şi o semicoardă. Orice coardă cu eticheta UIAA este marcată la capete cu cifra 1 pentru coardă simplă, 1/2 pentru semicoardă si cu două zerouri intersectate pentru corzile gemene. Coarda simplă îşi găseşte utilizarea prioritar în escalada sportivă, în traseele uşoare de alpinism şi în turele de escaladă pe gheaţă. Semicoarda se foloseşte exclusiv în traseele alpine dificile şi lungi şi în turele de escaladă mixtă (gheaţă şi stâncă), coarda introducându-se alternativ în buclele echipate. Corzile gemene se folosesc împreună exact ca o coardă simplă nefiind acceptate totuşi în escalada sportivă.
       Coarda simplă atestată de UIAA are următoarele caracteristici:

diametrul: variază între 10 şi 12 milimetri. lungimea: 50 metri. forţa de şoc maximă suportată: 9.000-10.000 N (~920-1.000 Kg.). alungirea statică: variază între 6,5-8%. numărul minim de căderi normate: 6 forţa de rupere: 25.000 N (~2550 Kg.). greutate: 65-77 g/m.

       Corzile care nu sunt atestate de UIAA nu au aceleaşi calităţi ca cele omologate dar în general sunt relativ bune. O fabrică mică nu va investi pentru omologarea corzilor pe care le produce întrucât costurile sunt foarte mari. Eticheta UIAA este garantul calităţii, dar lipsa ei nu înseamnă neapărat că putem cataloga coarda respectivă ca fiind de slabă calitate.
       Testele UIAA sunt efectuate cu greutăţi de 55 Kg. pentru semicoardă, respectiv 80 Kg. pentru coarda simplă şi pentru o pereche de corzi gemene, simulându-se căderi cap de coardă de 5 metri înălţime cu factor de cădere 2 (vezi cap.6). Se foloseşte exclusiv o metodă de filare statică.
       Corzile de calitate sunt impregnate hidrofug şi au denumirea comercială “superdry”.
       Durata de viaţă a unei corzi este o problemă încă incomplet elucidată, datorită mulţimii de factori care influenţează acest aspect: manevrele, stilul de căţărare, căderile suferite şi gravitatea lor, tipul rocii (de exemplu gresia accelerează uzura prin abraziune). În general ea este apreciată în funcţie de numărul de căderi normate UIAA. Astfel o coardă ce rezistă la 6 căderi are o durată de viaţă de 400 ore de folosire. Firma Edelrid recomandă folosirea corzii pentru o perioadă de 2 ani pentru căţărătorii „de duminică” şi de 1 an pentru utilizările intense. Durata de utilizare garantată de firma producătoare este de 5 ani, dacă nu se depăşeşte durata de folosire exprimată în ore. De asemeni trebuie precizat că materialul îmbătrâneşte în depozit chiar dacă nu este folosit.
       Aceste măsuri preventive pot fi corecte sau un lux inutil. În escalada sportivă, unde înălţimile de cădere sunt de obicei mici iar peretele de obicei e vertical sau surplombant, rezistă la căderi corzi utilizate destul de intens, însă în alpinism, cu stâncă mai puţin dificilă din punct de vedere tehnic, dar unde intervin muchii, coarda nouă poate ceda chiar şi la un rapel! Cercetările în domeniu au demonstrat că rezistenţa la forfecare peste margini ascuţite se reduce la 50% după circa 5000 m. parcurşi (lungimile de căţărare plus lungimile de rapel).
       Coarda trebuie tratată cu blândeţe, nu trebuie călcată cu piciorul. Trebuie ferită de muchii ascuţite, de căderi de pietre, de murdărie şi de căldura excesivă. Coarda nu se spală cu detergenţi, ci doar cu apă călduţă, uscându-se la aer, în bătaia vântului.
       După fiecare folosire, coarda se verifică metru cu metru. Dacă mantaua prezintă ştrangulări sau uzură pronunţată, coarda respectivă trebuie scoasă urgent din uz. Pentru depozitare se recomandă strângerea corzii sub forma din poză şi păstrarea într-un loc perfect uscat şi la întuneric.

       Din familia corzilor aparţine şi cordelina. Accesoriu indispensabil, ea este folosită în foarte multe momente ale activităţilor alpine: la pregătirea unui rapel (prin consolidarea a două pitoane), la acţiunile de salvare (prin confecţionarea unor noduri de blocare Prusik), la trasul rucsacului în pasajele dificile (hornuri, surplombe), etc. Totuşi, trebuie avută o mare grijă, deoarece rezistenţa cordelinei este mult mai mică decât cea a corzii. În general rezistenţa este de 200-400 Kg.
       Multe persoane folosesc cordelina la filat în pasajele mai dificile ale unei ture turistice alpine (săritori). Această metodă este foarte riscantă, deoarece dacă săritoarea este verticală, căderea va fi liberă şi ori se va rupe cordelina, ori cel ce filează nu o va putea frâna datorită diametrului scăzut (în jur de 4-6 mm).

2.Încălţămintea

       Se folosesc espadrile speciale pentru căţărare, cu caracteristicile tehnice următoare:

talpă flexibilă foarte bună aderenţă la stâncă greutate redusă formă ergonomică adaptată după laba piciorului

       Espadrilele se achiziţionează de obicei cu un număr mai mic decât cel normal, astfel încât să strângă puţin. De asemenea espadrilele trebuie să se închidă bine pentru a evita pierderea lor în timpul escaladei.
       Pentru alpinism, în lipsa espadrilelor se folosesc bocanci cu talpa rigidă (dacă e posibil Vibram) care trebuie să corespundă perfect piciorului. Bocancii sunt foarte apreciaţi pentru turele cu pasaje artificiale, unde se merge mult la scăriţe.

3.Scaunul (“hamul”) este confecţionat din chingă de cel puţin 5 cm. lăţime. Anumite modele sunt prevăzute cu cureluşe pentru reglarea şi ajustarea în funcţie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se scaune reglabile. Mărimile variază în funcţie de lungimea taliei (L-XXL) iar greutatea scaunului este de aproximativ 300-400 g.
       Scaunul trebuie să corespundă perfect cu dimensiunile utilizatorului. La achiziţionare este recomandabilă o probă în suspensie. Dacă jenează în părţile laterale ale corpului înseamnă că scaunul este prea mare. Verificaţi să aveţi suficientă libertate de mişcare şi confort.
       Scaunul trebuie bine strâns pentru a repartiza uniform efortul în caz de şoc. Modelele omologate de UIAA sunt cele mai recomandabile.

Deşi între căţărători scaunul este cunoscut cu denumirea de “ham”, această denumire poate trezi confuzii întrucât hamul presupune pe lângă prezenţa scaunului şi existenţa unei veste ce se poartă peste piept. Această combinaţie este folosită în alpinism şi previne accidentele datorate căderilor în pasaje înclinate şi în trepte, unde urmările sunt necontrolabile (sunt praguri, etc. şi nu poţi controla căderea, te rostogoleşti, te aruncă pe spate, te loveşti şi nu ştii în ce poziţie te va surprinde întinderea corzii).        Orice cădere liberă poate evolua astfel ca momentul „prinderii” omului în coardă să coincidă cu poziţia lui orizontală. Dacă este folosită vesta, centrul de greutate va acţiona ca un cuplu mecanic în jurul nodului, readucând corpul în poziţia verticală. Fără vestă există posibilitatea ca şocul prinderii să echivaleze cu o forţa ce rupe de jos în sus o grindă aşezată pe două reazeme. Grinda reprezintă coloana vertebrală...

       În escalada sportivă nu se foloseşte vesta, însă de câţiva ani eliminarea vestei începe să afecteze şi alpinismul. Căţărătorii trebuie să fie conştienţi de riscurile apărute prin această decizie.

4.Carabinierele se confecţionează din duraluminiu. Forma uzuală este cea trapezoidală, care evită încărcarea clapetei. Conform normelor UIAA sarcina de rupere minimă a unei carabiniere este de 20 KN pe direcţia axei longitudinale şi 7 KN pe direcţia axei transversale.        Pentru a se evita deschiderea involuntară a clapetei se folosesc carabiniere cu filet. Ele îşi găsesc utilizări la dispozitivele de asigurare şi la rapel. Greutatea variază între 55-90 g.

5.Optul de rapel este folosit (după cum sugerează şi numele său) ca dispozitiv de frânare prin frecare la coborâre, dar şi pentru asigurare în trasee. Se confecţionează din duraluminiu anodizat (rezistenţă sporită la frecări) şi are multiple forme (normal, cu urechi, dreptunghiular) şi grosimi.        Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se încălzi mai greu la frecările cu coarda.        Orice model ar fi, după rapel trebuie îndepărtat cât mai rapid de pe coardă pentru a evita deterioarea ei din cauza căldurii excesive.

6.Buclele folosesc la prelungirea lanţului de asigurare în scopul micşorării forţelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenţa unghiurilor datorate schimbărilor de direcţie pe linia traseului.        Majoritatea buclelor rezistă până la forţe de 21-22 KN şi sunt confecţionate din chingă cu secţiune tubulară sau plină.        Lungimea unei bucle poate avea trei valori (după normele UIAA): 11 cm - buclă mică 17 cm - buclă medie 25 cm - buclă mare

       Trebuie menţionată şi existenţa unor bucle de lungime mai mare (50-70 cm) care îşi găsesc utilizarea sub tavane sau în zonele sinuoase.
În vocabularul curent un lanţ de asigurare format din 2 carabiniere şi o buclă poartă numele de buclă echipată. Buclele fiind foarte elastice (au alungiri procentual mult mai mari decât coarda) absorb şi ele o parte din forţa de şoc, protejând coarda, pitonul, carabinierele şi implicit securitatea celui ce cade.
       După o cădere puternică, buclele sau carabinierele trebuie neapărat înlocuite pentru a evita eventualele surprize neplăcute.

7.Dispozitivul Gri-Gri        Acest dispozitiv reprezintă cea mai sigură metodă de asigurare în acest moment. Omologat de UIAA, Gri-Gri-ul se blochează automat la şoc şi rămâne blocat suportând sarcini de până la 9 KN. În momentul când se depăşeşte această valoare critică a rezistenţei echipamentului şi a corpului uman începe să scape coarda permiţând celui ce asigură să oprească căderea prin frânare cu mâna.        Întrucât solicită destul de puternic pitoanele, Gri-Gri-ul nu este recomandabil în traseele pitonate clasic ci în cele pitonate cu spituri (pitoane forate). Deci domeniul exclusiv de utilizare este escalada sportivă.

8.Casca este un obiect foarte important în practicarea alpinismului, rolul ei fiind de a absorbi maxim de energie, deformându-se până la rupere, cu respectarea valorilor de şoc impuse prin normele UIAA. Numeroase accidente s-au produs datorită pietrelor prăvălite din zonele superioare ale traseelor iar altele se produc prin lovirea capului de stâncă în timpul căderii necontrolate (ruperea unei prize, ieşirea pitonului, etc.)        În prezent ne stau la dispoziţie modele omologate cu greutatea între 250 şi 500 g, cu o bună ventilaţie, poziţionate stabil pe cap, cu chingi de legătură sub bărbie şi la ceafă.        Absenţa căştii predomină în escalada sportivă, deoarece în majoritatea cazurilor orientarea peretelui este verticală sau surplombantă şi riscul de a "încasa" pietre este foarte mic. Totuşi, în momentul când se încearcă reuşita la rotpunkt (în stil liber) a unui traseul clasic de alpinism, casca este foarte recomandabilă.

       Dezavantajul principal al căştii este limitarea spaţiului vizual, combinată cu greutatea exercitată asupra capului. Anumite modele au şi o ventilaţie foarte scăzută care implicit contribuie la transpiraţia excesivă a zonei protejate.

9.Săculeţul pentru carbonatul de magneziu        Carbonatul de magneziu, acel praf care asigură aderenţă sporită mâinilor în pasajele dificile de escaladă sportivă, se poartă într-un săculeţ specific. Acesta se confecţionează din materiale textile impermeabile şi are diferite forme şi modele ergonomice.        Săculeţul trebuie să fie dotat cu cureluşă de închidere pentru a nu permite intrarea umezelii în contact cu carbonatul de magneziu (în caz de ploaie). Totodată săculeţul trebuie închis pentru a preveni pierderea carbonatului de magneziu în momentele când căţărătorul stă aşezat pe platforma de regrupare        Opţional, unele săculeţe sunt prevăzute cu o centură ajustabilă sau cu o minicarabinieră pentru hamurile dotate cu o ureche specială de prindere a săculeţului.

CAPITOLUL 3
ASIGURAREA

LEGAREA ÎN COARDĂ

Pentru legarea în coardă se foloseşte nodul în opt prezentat în schiţa alăturată. Se recomandă trecerea corzii prin cele două puncte de legătură ale scaunului pentru a se evita solicitarea la cădere într-un singur punct (inelul de chingă), oricât de solid ar pare.        Nodul în opt este un nod foarte solid, dezavantajul său constând în faptul că la solicitare puternică se strânge tare iar după aceea se desface cu greutate.        Folosirea altor noduri de legare în coardă (de ex. nodul bulin) este interzisă de UIAA începând cu anul 1992, când la Cupa Mondială din St. Polden a avut loc un accident foarte stupid: nodul bulin s-a desfăcut la cădere şi un sportiv italian a căzut aproape de lângă top-ul panoului artificial (~20 m.) alegându-se cu paralizie generală definitivă.

METODE DE ASIGURARE

       Împotriva căderii, persoana care se caţără este asigurată prin coarda ţinută de coechipier. Eficienţa asigurării depinde de o serie de factori ce alcătuiesc lanţul de asigurare: ham, nod, coardă, carabiniere, pitoane, dispozitiv de frânare.
       Asigurarea se execută dinamic (prin frânare treptată) şi nu static (prin blocarea corzii) deoarece se pot depăşi uşor limitele de rezistenţă ale echipamentului.
Frânarea se face cu mâna, recomandându-se începătorilor purtarea unei mănuşi de piele pentru evitarea arsurilor.
       Cele mai cunoscute dispozitive de frânare sunt opt-ul de rapel, plăcuţa Sticht, nodul semicabestan şi dispozitivul GRI-GRI.

OPT-ul

Metoda de asigurare cu opt-ul aplică modelul nodului de rapel. Este o metodă destul de sigură, însă necesită foarte mare atenţie în cazul căderilor grele a capului de coardă.        Mâna poate bloca coarda până la sarcini de 2 KN.(~200 Kg.)*.        Forţa de frânare este cu atât mai mare cu cât mâna care frânează se află mai aproape de opt sau dacă se frânează cu ambele mâini, rolul cel mai important fiind deţinut de mâna aflată după dispozitivul de frânare.

PLĂCUŢA STICHT

Această metodă destul de răspândită, foloseşte o plăcuţă (cu o gaură ovalizată) confecţionată din duraluminiu. Dimensiunea găurii trebuie să corespundă cu diametrul corzii folosite. Prin gaură se va trece coarda de asigurare, formând astfel o buclă. În bucla corzii se introduce o carabinieră cu filet care la rândul ei este legată de ham.        Distanţa dintre plăcuţă şi carabinieră trebuie menţinută constant la circa 10 cm. În caz de solicitare, plăcuţa se apropie de carabinieră, obţinându-se astfel efectul de frână.        Mâna poate bloca coarda până la sarcini de 2.5 KN.(~250 Kg.)*.        Forţa de frecare este cu atât mai mare cu cât mâna care frânează se află mai aproape de plăcuţă sau dacă se frânează cu ambele mâini. Dezavantajul acestei metode este faptul că la solicitare puternică (cădere cap de coardă), coarda este gâtuită în plăcuţă.

NODUL SEMICABESTAN

Aceasta metodă a fost inventata de Werner Munter, un colaborator al UIAA în probleme de tehnică a securităţii. Se foloseşte numai o carabinieră cu filet (cu forma ovalizată) atârnată în ham sau în piton. Coarda formează în carabinieră un nod semicabestan care are tendinţa de a frâna coarda prin frecare în caz de solicitare.        Mâna poate bloca coarda până la sarcini de 3 KN.(~300 Kg.)*        Forţa de frecare este cu atât mai mare cu cât mâna care frânează se află mai aproape de carabinieră sau dacă se frânează cu ambele mâini. Filetul carabinierei trebuie să se afle în partea mâinii ce frânează. Cu o mână se conduce coarda şi cu cealaltă se frânează.        Dezavantajul acestei metode constă în faptul că în timpul asigurării se realizează o răsucire a corzii in carabinieră. Etapele de formare ale nodului semicabestan sunt următoarele:

După o perioadă de practică, nodul semicabestan se poate realiza doar cu o singură mână!

DISPOZITIVUL GRI-GRI

La căderile importante forţa de soc depăşeşte uşor 3-4 KN iar în cazul folosirii opt-ului, plăcuţei Sticht sau a semicabestanului mâna nu mai poate ţine sarcina şi începe să scape coarda. În final căderea mai poate fi oprită prin frânare dar există riscul ca spaţiul de cădere să crească periculos datorită unei frânari slabe din partea coechipierului ce se teme să nu îşi ardă mâinile.        Acest risc nu există cu un dispozitiv GRI-GRI. Omologat de UIAA, se blochează la şoc şi începe să scape coarda de la valori ale forţei de şoc mai mari de 9 KN (pentru a nu fi depăşite normele suportate de echipament) permiţând asiguratorului să execute frânarea căderii. Este recomandat numai în traseele pentru escaladă sportivă echipate cu pitoane forate (spituri), întrucât solicită mult mai mult pitoanele la cădere decât celelate metode de asigurare.

       * Valorile sunt date pentru cazul în care se asigură fără mănuşă pentru mâna aflată în urma dispozitivului de frânare. Este însă foarte recomandabilă purtarea unei mănuşi de piele (mai ales la începători) pentru evitarea arsurilor mâinii şi implicit a urmărilor măririi distanţei de cădere.

NODUL CABESTAN

În numeroase momente poate apărea necesitatea de blocare a corzii: autoasigurare, rapel pe un fir, blocare a corzii după o cădere a partenerului pentru acordarea primului ajutor. Se foloseşte nodul cabestan şi o carabinieră cu filet. A nu se confunda nodul semicabestan cu cel cabestan, întrucât primul nu blochează coarda ci reprezintă o modalitate de asigurare dinamică. Etapele de formare ale nodului cabestan sunt următoarele:

După o perioadă de practică, nodul cabestan se poate realiza doar cu o singură mână!

NODUL PRUSIK

Nodul Prusik reprezintă un nod cu ajutorul căruia se poate urca pe coarda fixă. Un exemplu de caz în care folosirea lui este esenţială: căderea capului de coardă (sau a secundului) într-un pasaj surplombant. Nereuşind să ajungă la perete, capul va folosi nodul Prusik să urce pe coarda blocată de secund până la pitonul pe care s-a căzut, iar din acest punct poate relua escalada.        Avantajele nodului Prusik sunt evidente: nu necesită decât o bucată de cordelină cu diametrul de minim 4 mm., se blochează foarte uşor sub sarcină iar la eliberarea sarcinii poate fi mutat foarte uşor. Nodul Prusik se blochează în ambele sensuri de solicitare.

NODUL DE LEGARE A DOUĂ CORZI

După cum sugereazăşi numele său, acest nod serveşte la legarea a două corzi.        Este practic pentru instalarea unor tope-rope-uri mai lungi, pentru plasarea unui rapel mai lung, etc.

PLASAREA BUCLELOR ECHIPATE

       Coarda trebuie să alunece uşor prin carabiniereşi peste muchiile stâncoase pentru ca escalada să decurgă normal, fără piedici. Principala condiţie pentru circulaţia nestânjenită a corzii este de a o trece corect prin carabiniere, ceea ce înseamnă că trebuie prevăzută direcţia pe care o va lua coarda după trecerea capului de coardă dincolo de piton.
În nici un caz coarda nu trebuie să facă o buclă care ar putea duce la blocarea ei punând capul de coardă în imposibilitatea de a continua escalada.
       Un unghi nepotrivit poate produce o frecare destul de mare, mai ales în cazul în care coarda trece prin mai multe pitoane. Dacă o singură buclă nu satisface condiţia de trecere uşoară a corzii se vor folosi două sau chiar mai multe bucle aşezate în lanţ. Bineînţeles, se pot folosi şi bucle mai lungi.
       De obicei o buclă echipată are cele două carabiniere plasate cu clapetele spre sensuri opuse.
       Ajuns la piton, capul de coardă va introduce în acesta carabiniera cu clapeta plată (clapeta fiind orientată spre direcţia de urcare până la următorul piton).
       După aceea, se va introduce coarda prin carabiniera cu clapeta curbată, folosind unul din cele două procedee prezentate în figurile 1-2, în funcţie de poziţia carabinierei. Procedeul de introducere a corzii trebuie exersat intens mai ales de către începători întrucât în acel moment potenţialul de cădere este maxim.
       Carabiniera cu clapeta plată se introduce în piton cu clapeta orientată spre direcţia în care se va urca pentru a se evita decarabinarea în caz de căderea laterală a capului de coardă (fig. 3-5).
       Sensul de trecere a corzii prin carabinieră faţă de verticală este interior spre exterior (fig. 4a).
       Prin plasarea corectă a primei carabiniere în piton se asigură automatşi trecerea corectă ca direcţie a corzii prin cea de-a doua carabinieră (fig. 5).
       Desenele alăturate sunt destul de sugestive prezentândşi gravele erori ce se pot produce prin plasarea incorectă a carabinierelor în pitoane sau prin incorecta pregătire a buclei (ambele carabiniere au clapeta orientată spre acelaşi sens; vezi fig. 4b).

ORGANIZAREA PLATFORMEI DE REGRUPARE

Asigurarea ideală se bazează pe minim două puncte fixe soldarizate între ele, care să reziste la solicitări în jos, lateralşi chiar în sus, mai ales când nu putem prevede direcţia lor probabilă.        Solidarizarea a două puncte fixe se face prin „triunghiul forţelor” (ca în figură) urmărind repartizarea judicioasă a efortului. Unghiul favorabil este cuprins între 0 si 60, dar în nici un caz nu va depăşi 120, deoarece încărcarea sistemului ar deveni mai dezavantajoasă decât cu un singur punct! Cel mai bine este să se folosească o buclă lungă de chingă care permite carabinierei suficientă mobilitate. Dar atenţie! Este obligatorie realizarea unei articulaţii prin încrucişarea unui dintre fire pentru a se forma un sistem de prindere al carabinierei la cedarea unui punct de asigurare.        Orice persoană odată ajunsă în regrupare trebuie să se autoasigure utilizând o buclă de chingă omologată (22 KN)şi 2 carabiniere. Autoasigurarea este practicăşi în timpul căţărării pentru odihnă, dar în nici un caz nu trebuie reîncepută căţărarea cu autoasigurarea plasată, întrucâtşocurile datorat căderii cap de coardă pe o buclă de 60 cm. este fatal.

PITOANELE

       Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare. Există enorm de multe tipuri de pitoane, cu diferite forme şi profile. Materialul din care se produc pitoanele este oţelul moaleşi oţelul dur.
       Pitoanele se împart în două grupe:

clasice: pitoane ce pot fi plantate doar în fisurile naturale ale stâncii prin batere cu ciocanul. Ele pot suporta următoarele sarcini: pentru pitoanele confecţionate din oţel moale: în fisuri longitudinale:6-10 KN. în fisuri transversale:9-12 KN. pentru pitoanele confecţionate din oţel dur: în fisuri longitudinale:10-15 KN. în fisuri transversale:15-20 KN.

forate: pitoane ce pot fi plantate în orice loc; pentru plantare este forată o gaură cu o bormaşină (sau în lipsă cu o foreză de mână), în gaură se bate un diblu de metal cu filet pe interior care la capăt are o pană de metal. Pana se despică prin batere, fixând mai bine diblul.

În final se înfiletează pitonul folosindu-se şuruburi sau piuliţe, în funcţie de modelul diblului. La alte modele diblul se fixează în gaură folosind un adeziv special (spituri cu cimentare rapidă). Spiturile cu cimentare rapidă Petzl suportă până la 50 KN! (recordul absolut de rezistenţă al spiturilor)        Pitoanele forate se numesc în mod uzual spituri. Un piton forat în stâncă compactă suportă 25 KN. O variantă a pitonului forat este pitonul de expansiune, ce reprezintă un piton clasic prevăzut însă cu o pană de metal ca la pitonul forat pentru o mai bună fixare.

       Modalităţile mecanice de plasare a spiturilor sunt prezente în figurile de mai jos.

Plasarea unui spit de expansiune

Plasarea unui spit cu filet

Plasarea unui spit cu cimentare rapidă

       În concluzie putem afirma cu certitudine că pitoanele forate rezistă mult mai bine decât cele clasice. Începând cu ultimul deceniu se folosesc cu precădere pitoane forate, multe trasee fiind pitonate de sus în jos, în rapel. Pentru traseele vechi se încearcă repitonarea sau măcar plantarea pitoanelor forate în regrupări sau în pasajele cheie.

PUNCTE DE ASIGURARE DEMONTABILE

Punctele de asigurare demontabile au apărut în două regiuni pe care natura nu le-a înzestrat cu prea multă stâncă: nordul Angliei şi turnurile de gresie ale Elbei. Concepute iniţial pentru a nu deteriora locurile frecventate, ele aveau scopul de a înlocui cu success pitoanele prin noduri înţepenite în crăpături sau piuliţe prin care se trecea o bucată de cordelină. Treptat-treptat tehnica a evoluat şi după câţiva ani au apărut penele din plastic şi aliaje de aluminiu.        Formele penelor sunt foarte diverse: secţiune trapezoidală pentru fisuri cu feţe neparalele, semilună cu aşezare pe trei puncte, o faţă convexă şi alta concavă, sectiune hexagonală, etc.

Rezistenţa penei variază binenţeles în funcţie de mărime, cu condiţia amplasării corecte. Astăzi se recurge la folosirea cablurilor de oţel care înlocuiesc cu success buclele de cordelină.
       Amplasarea corectă a „noilor pitoane” pretinde multă îndemânare şi imaginaţie. Deseori stânca trebuie curăţată de pământ şi pietricele. Dimensiunea potrivită a penei se alege având la îndemână un set compus dintr-o scară judicioasă de mărimi. Pana se plasează în aşa fel încât ambele suprafeţe de sprijin să fie în contact cu peretele. Odată poziţionată în locul potrivit, pana se trage puternic în sensul efortului probabil.
       La recuperare, penele mari trebuie lovite cu vârful piramidal al ciocanul, iar cele mici ajutându-ne cu un piton. Atenţie la posibila distrugere a cablului în punctul unde pătrunde în pană.

Pentru fisurile largi, au apărut dispozitive bazate pe principiul excentricelor. Cel mai vestit aparat este friendul, inventat de americanul Ray Jardine. Principiul său de funcţionare se bazează pe 4 came excentrice, menţinute în poziţie deschisă prin arcuri spirale aflate pe ax. O traversă acţionată cu degetele, manevrează 4 tiranţi subţiri, strângând camele pentru dimensiunea fisurii. Fabricat în 7 mărimi, are utilizare largă şi s-a bucurat de apreciere deosebită.        Principalul atu al friendului este uşurinţa de plasare şi recuperare şi totodată posibilitatea de plantare în fisurile surplombante.

CAPITOLUL 4
TEHNICA DE ESCALADĂ
REGULI DE BAZĂ

Escalada constă dintr-o serie de mişcări, cu cheltuială de energie fizică şi psihică. Aplicată corect, conform anumitor reguli, asigură o economie substanţială de energie contribuind la securitatea căţărătorului şi la succesul acţiunii. Principalele principii ce stau la baza escaladei sunt următoarele:

Pasajul care urmează escaladat trebuie examinat cu privirea, mişcările cu anticipaţie calculate şi prevăzute ordinea lor, posibilităţile de asigurare, urmările pe care le poate avea alunecarea sau căderea, care este locul următor de odihnă. Numai după ce am examinat toate aceste aspecte părăsim locul sigur pe care ne aflăm şi parcurgem fără prea multă şovăiala pasajul respectiv până la locul unde ne putem odihni şi examina pasajul următor.

Fiecare priză trebuie încercată dacă rezistă sau nu. Multe prize ţin numai dacă sunt folosite într-un anumit fel, în special la apăsare şi nu la tracţiune (trăgând de ele, ies ca un sertar). Deosebit de fragile sunt prizele de iarbă care apar de obicei pe brânele dintre doi pereţi. Iarba rezistă slab la tracţiune şi în plus poate fi smulsă cu tot cu bucata de pământ pe care a crescut. Mai periculoase decât iarba sunt muşchii, lichenii şi mâzga. Escalada trebuie să se desfăşoare calm, cu atenţieşi îngrijit, fără smuncituri şi sărituri. Mişcările trebuie să fie ritmice, fluide, fără să se încalece, fără contracturi.

Siguranţa unei prize nu depinde de mărimea ei. Se poate întâmpla ca un bloc sau o lespede foarte mare să se disloce brusc fără vreun semn premergător. În cazul folosirii unui astfel de bloc instabil pentru tracţiune cu ambele mâini se poate întâmpla sa rămânem cu el în braţe. Căzând acest bloc poate tă